Profesorul

Într-o lume superficială şi de neînţeles pentru mine, mi-am căutat mereu modele de oameni de la care să învăţ. Ce să învăţ, mai exact, nici eu nu ştiu. De fapt, am căutat mereu oameni, pe care să-i admir.

Când eram mică îl admirăm pe bunică-miu că era „inventator”, un bun nataror şi nu înţelegem în mintea mea proastă de copil cum el şi-a luat exact ca la carte, nevasta doar frumoasă şi gospodină şi m-am căit mult pentru gândul meu, pentru că nu am fost crescută să pot admira femeile gospodine, care fac o ciorbă gustoasă ori curăţă lună baia sau bucătăria. Aceea era doar o necesitate şi nu mă impresiona cu nimic.

Apoi îl admiram pe un unchi de-al maică-mii. Era geolog. Cutreiera Dobrogea asta la talpă şi de câte ori venea la noi, avea în tolba nenumărate poveşti şi pietre, iar eu stăteam în gura lor, la masă, unde mamaia, iarna, ne aducea o strachină de gogonele, servită cu tocană de cartofi şi cârnaţi de porc prăjiţi bine.

-Sa-ţi facă mamaia şi un ouşor?

– Să fie moale în mijloc, dar fără muci şi pe margine să aibă coajă groasă.

Nu-mi amintesc ce povestea exact, cert e că abia aşteptam să vină la noi. În clasa a – XII- a am dat bacul la geologie, cred în subconştient, datorită admiraţiei mele pentru acest unchi, Costel, de la Bucureşti.

În adolescenţă, l-am admirat pe un şef al maică-mii. Preda actorie la Şcoala de Artă şi orele lui erau fantastice. O rugam pe maică-mea mereu să asist şi eu. Cu câtă bucurie şi entuziasm făceau tinerii în acea perioadă totul. Clasa lui era mereu plină, se râdea atât de mult, de ne ţineam de burtă şi toţi elevii îl iubeau. Realizau spectacole, mergeau împreună la terase şi eu pe la 13-14 ani, hop după ei. Ce povesti avea in el… de s-a terminat. A intrat in politică, mai tarziu si i-am pierdut drumul.

Apoi, pe stradă era Doinita. Populară, frumoasă, flexibilă. Făcea dans modern la Casa de Cultură din Constanţa. Când ieşea Doiniţa pe stradă, de la colţ o urmăream. Dacă se putea, m-aş fi dus cu ea acasă. Ani de zile stăteam în prezenţa ei, şi când ea, imediat după Revoluţie, a plecat în Austria, pentru mine s-a produs un gol. Nu i-am zis niciodată, dar ea era acea Geta din Liceienii.

Tot pe strada era tanti Laura. Cu doi -trei ani mai mică decât mama, căsătorită cu nea Cicel, care era şofer la ONT. Când venea pe strada cu autocarul lui cu WC, toţi copiii eram în el. Nu ne refuza niciodată. Tanti Laura era tare darnică. Mereu aducea bomboane copiilor din „ strainezia” şi toţi o iubeau. Deşi, acasă aveam şi eu dulciuri „de afară”, parcă mai bune erau de la ei. Lucra vara la o tarabă, la Butoaie şi vindea haine „ premium”.

Ţin minte că doi- trei ani, cum venea ceva de la Casa de Moda Venus, maica-mea îmi cumpăra. Cei ce au trăit acele vremuri ştiu ce însemnau acele haine, cu câtă greutate se obţineau şi câţi aveau acces la ele. Am avut o dată nişte pantaloni trei sferturi cu sacou argintiu, lucios. Pff, cine mai era ca mine. Îmi făcea mama o coadă într-o parte, din ce păr apuca şi aşteptam mereu „următoarea comandă”. Toată ziua eram la ei. Mă certa bunică-mea cum mă prindea. Ieşeam pe stradă şi direct la tanti Laura eram.

Prin 87 era o modă colorată, vibrantă şi ea vopsea fire, împletea pulovere din bucăţi, făcea acelea jambiere purtate peste cizme, după Neckermann.. .era o minunăţie de femeie. Şi pot aşterne nenumărate rânduri despre eleganţa şi bunătatea acestei femei, în ochii mei de copil. O admiram aşa mult că am şi pictat-o şi încă mai am acea hârtie. A plecat de pe stradă, cam în acelaşi timp cu Doinita, tanti Laura devenindu-i soacra. Ce urât cuvânt „soacra”, de aceea îl şi evit. Tanti Laura a murit tânără, până-n 50 de ani şi am apucat să fug de la serviciu, să văd cum femeia aceea frumoasă şi modernă ajunge băgată într-o dubă albastră, încheind drumul eleganţei şi al vieţii. Pentru mine, acolo s-a terminat.

A urmat perioada liceului şi am tot pomenit de cele două profesoare pe care eu le-am admirat. Era profa de romana, Creţu şi profa Leu Sorina. Nici una nu-mi era diriginta. Pe Leu am prins-o doar în clasă a-X-a, apoi a plecat la Ovidius şi de atunci n-am mai învăţat nimic la fizică. Dacă, la ea la ore puteam ridica şi picioarele să răspund şi aveam şi câte 5 de 10 în catalog, în clasa a-XI-a abia mă târam cu un 5 de trecere şi-n a-XII-a am avut prima corijenţă şi singura… la fizică. Ne procopsisem cu un beţivan. Ţuica o folosea pe post de after shave. La Creţu, toţi elevii citeau romanele. Nu ştiu dacă scriam un caiet tot anul. Ne povestea din culisele literaturii şi mai târziu am găsit acele pasaje în Istoria Literaturii Române, de Călinescu. Ne povestea cu mândrie cum a apucat un semestru să-l aibă pe aceasta profesor la Universitate… ce să mai zici. Nu cred că am fost singură din liceu care o iubea şi o admira. Pentru mine, acestea sunt modelele de profesor de urmat iar la polul opus era profa de chimie, rece, distantă, de care îţi era frică, care te eticheta şi făcea la clasă doar exerciţii şi probleme, pe care doar ea le înţelegea. Beacs, ani de zile am visat lucrările la chimie. Ultimul vis, în care mi-a apărut urăciunea de chimie, ne dădea lucrare la săpunuri şi eu rămăsesem cu chimia la alcani şi alchene. A murit şi ea tânără, pe la 51 de ani, de cancer. Nu ştiu cum am aflat, nici nu mai contează.

Apoi a urmat o pauză… şi n-am mai avut oameni pe care să-i admir, în preajma cărora să fiu bucuroasă. Am fost doar înconjurată de Ei, foarte mulţi, Ei. Casa ne era mereu plină în weekenduri şi… atât.

A urmat o altă casă, a mea, la doar 21 de ani. Şi aia era plină ochi… şi atât.

Nu-mi găseam locul şi toţi oamenii ce-i întâlneam credeam că-s prieteni,  pentru că nu vedeam răul, nu vedeam invidia, nu vedeam lipsa, nu vedeam prostia. Unde să o văd? Nu a existat până atunci cineva să-mi explice: oamenii sunt răi ori cum sunt ei…

Fraza asta a venit mai târziu, după ani şi ani. Eu aveam treaba cu căutatul de admirat, că tot nu mai apărea…mâncarea era doar o necesitate, hainele deasemenea, cosmeticele nu mai spun.

A apărut Profesorul prima dată să mă trezească la realitate şi într-o supărare că nu înţelegeam nimic, m-a trimis la baie şi mi-a spus:

– Anca, în momentul ăsta te duci şi-ti numeri gelurile de duş de la baie, DOAR gelurile!

– Douăzeci şi trei, am spus uimită.

– Acum, te duci, în debara (acolo nu aveam borcane, tot hăinuţe, gigele, porcele) şi-ti numeri DOAR pantofii.

– Şaptesprezece, am spus a două oară uimită. Unii încă aveau etichete, i-am numărat şi pe ăia…

– Acum înţelegi ?

Am înţeles fix – pix. Doar că, poate am exagerat puţin, în ultima perioadă cu comparaturile…

Profesorul îmi cumpăra cărţi şi nu doar. Acum mai bine de 20 de ani, am bătut din picior, pentru o geantă verde, dintr-un magazin, în Galaţi.

-Anca, eşti sigură? Costă 3 milioane, cât un salariu.

-Hai, că eşti zgârcit şi mă enervezi !

-Aşteaptă să ajung la bancă şi-ţi trimit….

-Hai o dată ! Cât îţi ia? Abia te mişti!

Aveam un job, nu bine plătit… foarte bine. Îl obţinusem singură, pe puterile mele şi scăpasem, în sfârşit,  de sintagma „fata lu…”. câştigăm de două ori mai mult decât maica-mea, ca şef contabil. O dată pe lună mergeam la Crown Plaza în Bucureşti, dar nici asta nu mă impresiona, pentru că şi de acestea am avut parte în familie. Era o normalitate. Primul somon gustos, cu sos de curry, prezentat de bucătar, pentru care n-am mustăcit şi prima ruşine, când n-am pus corect tacâmurile, la fostul Howard Johnson şi ospătarul din spatele meu nu-mi ridica farfuria. Mi-a şoptit atunci un coleg: În paralel, sus, pe farfurie, altfel asta nu se mişcă din spatele tău.

***

-Anca, ai de toate, ce-ţi lipseşte? Mi-a zis într-o zi, Profesorul. Tu nu trebuie să dai din coate. Nu trebuie să faci compromisuri, cum fac altele. Nici nu ştii ce-s alea. Uită-te puţin în jurul tău… şi mi-a zis de fiecare în parte, prieteni ce mă înconjurau.

– Hai că te comporţi ca un moş. Bine, că le ştii tu pe toate…

Deşi, între noi era o diferenţă de doar şapte ani, depăşise pragul de treizeci de ani, o simţeam. Se scălămbăia şi el în particular, continua să mă iubească şi să mă uimească. Mi-a arătat toată România asta, mergeam în locuri fascinante şi ca să închei fraza, ca-n timpurile actuale, nu era un bou. Era Profesorul, Encarta, pentru că, Google nu exista atunci. Orice-l întrebam ştia, din toate domeniile. Orice!

-Am citit, în Magazin Istoric, că ar fi o cetate pe aici, ne abatem de la drum, ce zici?

-Îhî, am zis eu tâmpă, avidă de nou.

-Cheile de la cetate le luaţi de la Nea’ Sasul.

Şi ne-a primit Nea’ Sasul la el acasă, de zici că eram nepoţii de la oraş. Ne-a prezentat o veche cameră săsească şi tot ce adunase el de-a lungul timpului de la părinţi şi de la socri. Toate explicaţiile veneau în română, pentru că la faţa locului se vorbea germană şi eu eram pe lângă… ne-a condus apoi la cetate şi ne-a făcut o prezentare, mai bună decât orice ghid şcolit la Universitate. Doar trăise o viaţă în Viscri.

-Acum are şi prinţul Charles casă aici.

-Anul 1748, mama ce casă frumoasă şi ce jalnic arăta.

-Cât costă o casă aici, l-am întrebat curioasă?

-Ăăă, 2000-3000 de dolari. E plin acum de ţigani, în sat !

La plecare Nea Sasul ne-a dat să gustăm un vin şi rachiu de ţară şi am promis că ne întoarcem. Pe drumul acela mocirlos, într-o Românie necunoscută, când oamenii încă se luau la autostop, asta am făcut şi noi.

-Ce zice, copilul asta? Îmi traduci şi mie?

-Cică, merge la Braşov, dacă-l ducem noi.

-Păi, şi ce caută în pustietăţi?

-E la un centru de corecţie aici, a venit din Germania.

-Cum dracu, a ajuns aici? Ce a făcut ?

-A dat foc la o benzinărie, în Berlin, că-i place focul. Au murit doi oameni.

-O tigare ai? Îmi spuse în germană minorul, şi-mi gesticulă ca să înţeleg…

Şi-a plecat într-o zi şi Profesorul, cu trenul… de tot.

***

-E, ce să spun? De ce-ai plecat de la Craiova dacă ţi-a fost bine? Hai- hai, îmi spui tu mie, că ţi-a mers salonul. Eu am avut salon în Constanţa…

Încercam să-i explic ce tipuri de aparate aveam pentru anii respectivi, să-i povestesc că, mi-am amanetat apartamentul, ce curaj naiv al tinereţii am avut şi cum a venit criza în 2008 şi totuşi am scăpat de rată.

-Hai, mă laşi….

Am lăsat-o, că le ştia pe toate, inclusiv de ce nu fac eu copii…

***

Unde-s oamenii ăia? Unde-i găsesc? Am zis iar, în gând…

***

-Sunteţi minunată.

-Ştii că eşti minunată….

Pfff, să-mi bag picioarele… cum folosesc ei, la unison, acelaşi cuvânt imbecil şi nu cred o iotă în tine. Doar îl folosesc să dea bine, ca să fie bine… Mai dă o foaie, poate îţi vine şi altul în minte. Spune-i prostului ce vrea să audă, ca să se înmoaie.

-O îmbrăţişare, să ne contopim, ceva? Că tot e la modă….

Când pământul e plat, mulţi oameni fac terapie… ca să reziste!

***

– As vrea să-mi fac transfer la Digi, vă rog..

După tejgheaua de plastic şi sub ochelari, m-a privit, a adăugat rapid şi cu greu am auzit-o cu urechea mea stângă, surdă :

-„Povestea celor două inele”… Chiar eram curioasă cum s-a terminat „Şoricel Ud”.

***

– Ai dat „ gherla”, Pupi,  de data asta cu ficaţii ăştia. Nu vezi şi tu că sunt cruzi? curge sânge din ei…

– Auzi? Dacă nu-ţi convine, mănâncă pateu… ori fă-ţi singur !

****

-Anca, ai putea să scrii, îmi spuse Profesorul, acum douăzeci de ani.

– Anca, ai terminat povestea? Se auzi din cealaltă cameră, Ştefan.

– Mai am puţin.  Ţi-o trimit imediat să o dai la corectat. Până mi-o corectează Mihăileanu, tu să-mi adaugi melodia.

– Bine, te aştept şi eu mi-am terminat de scris articolul.

***

“ Urmează cea mai specială melodie
Pentru toţi barosanii României
De la al vostru Florin Salam
Mai nou Briliantu’ României.

Una, două, trei…”