Jocul de-a viața

Cred că, oricâte sfaturi, povețe primim despre viață, fiecare doarme cum își așterne.

Acum o lună, am fost rugată să mă interesez, dacă tatăl “unei prietene a altei prietene”, mai traiește. Pentru o secundă mi s-a părut ciudată dorința, etichetând ușor: cum să nu știe ce face taică-su? Până a venit al doilea gând și l-a detronat pe primul, amintindu-mi că nici eu nu am știut mai nimic de tatăl meu natural.

Întâlnirea cu el în viață s-a petrecut la 20 de ani, vizitându-l o perioadă, apoi totul s-a stins, într-o dezamăgire profundă. Când a murit, am aflat de la o vecină, iar ultima noastră întâlnire a fost de maximum 1 minut. Am fost cu matușa mea noaptea, i-am pus un buchet de flori în coșciug și am plecat în trombă, ca să nu mi se pună prea multe întrebări de către cei prezenți. Nu știu nici măcar unde este îngropat, dar i-am aprins, o lumânare, din când în când. În toate terapiile pământului mi se spunea să-mi recunosc tatăl natural, pe acel “Mihai”. Nici măcar nu îi foloseam prenumele ci îi spuneam mereu pe numele de familie – Mihai.

Lipsa lui mi-a adus evident, un mare dezechilibru emoțional, multe dezamăgiri și foarte multe alegeri dezastruoase legate de partea masculină. Vorba cu “sângele apă nu se face”, nu a funcționat în cazul meu. Mihai a fost un străin, pe care l-am admirat la un moment dat, când l-am cunoscut, murind tot un necunoscut. Din prietenia și căsătoria lor scurtă, am aflat treptat informații, când omul Mihai disparuse din această viață.

Așadar am fost rugată, să mă interesez de acel “tată”, toate aceste detalii, etichetări, mi-au venit în minte și ca o lipsă ori nerecunoaștere a mea, ca fiică, m-au făcut să îmi doresc să mă implic în această nouă poveste.

Vestea bună a venit și tatăl prietenei trăia, dar informațiile de la vecini nu erau așa bune: trăia, dar se pare că foarte rău. Mirosul. care venea din apartamentului lui era îngrozitor, iar vecinii nemulțumiți că nu aveau ce face și cui să se adreseze.

La prima vedere, un bătrân neputincios de 84-86 de ani, pacient al secției de dializă cu rude prea puțin cunoscute lor.

La două săptămâni însă, de când m-am interesat de el, pentru unica sa fiică, care locuia în Canada, a venit și vestea:

– Anca, a murit omu’ acela de pe Unirii…

-Hai, pe bune ? Ce chestie, zici că a simțit de ne-am interesat zilele trecute.

– A murit, în casă, singur, ca “un câine”, pentru căpoșenia lui.

Pompierii au spart ușa, cadavrul fiind în descompunere, căzut în sufragerie, găsind acolo o situație de neimaginat.

– Și acum unde este el?

-L-au ridicat. Vii cu mine până la el, să văd ce era în casă, să iau acte, îmbrăcăminte, că nu știu ce se va întâmpla zilele viitoare.

-Cum să nu vin! Am răspuns mecanic cu o afirmație, deși mi-am zis să nu mă mai erijez în salvator, că nu este treaba mea. Totuși nu am rezistat să refuz și să mă dezic de un ajutor care mi s-a cerut. Fraze precum: “nu este treaba ta!, ce cauți tu acolo?, ori iți iese și ție ceva la treaba asta?, are copii și doi bani nu dau, te duci tu acolo să mai iei și alte boli”, le-am auzit frecvent din gura celor apropiați.

Am ajuns noaptea la apartament, după ce “Blondei” i se făcuse rău, înfruntând situația, deși la viața ei, văzuse mulți muribunzi, salvase alții cu zecile ori sutele, fiind cadru medical. Mi-am permis să îi zic “Blonda” ori “Ruj Roșu”, așa cum o denumisem în gând atunci când am cunoscut-o și nu i-am reținut numele. Această poreclă o păstrez și acum pentru anonimat.

Nu am putut să intrăm să luăm nici un act, nici un costum de înmormântare, pentru că apartamentul era sigilat de poliție.

Am ajuns noaptea la secția de poliție, două femei cucuiete, să cautăm mortul și să aflăm vești.

-Îți dai seama ce era la el în casă? zise blonda. Acum 5 ani m-am oferit să îi fac curat și m-a acuzat că i-am furat telefonul și un ciocan. M-am lecuit de ajutor și iată-mă acum noaptea căutând mortul….

-“Ca un câine” a murit, căpos și mândru,

– Dar nu are copii? ne-a înrebat polițista privind mirată pe sub gene. Dumneavoastră în ce calitate ați venit?

***

-Doamna Iuliana, aveți să îmi dați un costum de al lui Ștefan, ce nu îi mai vine?

A doua zi primeam costum, chiloți, șosete… și in marginea ușii:

– Ia mamă și o șapcă să nu plece descoperit pe cap….

-Ia uite, îmi zise Blonda mirată… Șapca îi lipsea. A purtat-o toată viața. Cică să nu crezi în semne!

La tot maratonul recunoașterii la morgă, a actelor, înmormântării și a altor foarte multe drumuri, nu am participat, că nu mai era treaba mea, pe Blondă căzând tot greul și nu as fi vrut să fiu în pielea ei în acele zile, dar la ce a urmat, am insistat să particip. După câteva zile, când a fost jelit, blamat, judecat, pomenit și îngropat, ne-a lovit realitatea vieții.

M-am dus și eu să ajut la curățarea casei, în care a trait un OM. Ce am văzut m-a șocat. O ora mi-a lua să mă obișnuiesc cu mirosul, deși toate geamurile erau deschise. Rahatul de porumbei era de cel putin 10 centimetri,în bucătărie și hol, iar casa devastată de ei. Două cuiburi tronau în colțul holului, iar ei neliniștiți, întrau și ieseau creându-ne frici, făcându-ne să abandonăm munca pentru câteva minute.

Toată agoniseala de o viață, veselă, oale, cărți, broderie, totul era un găinaț. Câte un ruj și o ojă pierdută într-un sac, amintea de prezența unei femei în acea casă. În rest zeci de cutii de cafea, suc și mâncare de la Mega.

– Da bine a mai trăit moșul. Avea 3000 de lei pensie pe lună și mai cerea și de la frasu’ din Canada.

Pahare de cristal, oglinzi, tablouri, pături, perne, haine, o Biblie…. tot ce strângi într-o viață… la gunoi. Nimic nu se putea reține. Acolo ar fi fost binevenite cel puțin 10 persoane să poată salva ceva. Îmi era milă de orice amănunt aruncat la coș.

-Ce cutie frumoasă! Ce degetar interesant. Uite și asta…

– LA GUNOI.

Sute de saci într-o viață. El găsit mort, în putrefacție, alături de alți câțiva porumbei, tot morți și o pisică care a dispărut, nu se știe unde.

Niște străini care taie mobila să o ducă la gunoi.

8500 de lei la întreținere.

A murit în Postul Crăciunului.

Atât.