Salonul

Nu cred în coincidenţe. Viaţa mi-a arătat de nenumărate ori că „ nimic nu-i întâmplător”. Au fost ani când am urmărit totul cu aşa o mare atenţie încât, la un moment dat….obosisem, dar o dată intrată pe acest drum al minţii, al sufletului, al Universului, cale de întoarcere nu există. Oricât de mult îl negi, oricât fugi de el, te întorci în acelaşi punct. Aş fi vrut să merg şi eu pe o aşa zisă autostradă să fiu atentă doar la viteza şi să nu o iau pe drumuri de ţară, ca să iau contact cu atât de multe lucruri şi amănunte, dar probabil trăirile nu ar mai fi fost atât de intense.

Oricât de multă lene îmi este să scriu şi tot visez la ziua când voi dicta cuiva gândurile şi întâmplările trăite, mă mobilizez la un moment dat, îmi iau vechile agende de la Avon şi mă apuc să le aştern pe hârtie fără să mă opresc decât atunci când simt că termin ce am de spus. Totul vine rapid cu lejeritate ca şi când aş face asta de când mă ştiu. E o necesitate pentru mine, deşi văd că foarte puţin oameni mai citesc, continui.

Am fost pasionată în viaţă asta de aşa multe lucruri, încât am vrut să le încerc pe toate. Am avut perioada de pictura, de croitorie, de muzică, deşi sunt afoana şi n-am ureche muzicală, de machiaj, de călătorii, de autocunoaştere, de managment şi vânzări şi câte şi mai câte ramuri şi rămurele. Copacul, pe care-l desenez la testul psihilogic, nu e unul simplu. Are rădăcina adânc înfiptă în pământ, trunchiul gros şi drept şi celelelalte detalii despre aspectul coroanei îs la ele acasă.

M-am oprit în ultimii zece ani la medicină, la asistentareala, aşa cum îmi place mie să mă exprim, mai exact la îngrijire. Cât am fost eleva mi-am dorit să ajung mult pe o sectie anume, fiind multe tehnici şi aparate, care se regăseau în baza de date şi mi-ar fi uşurat cu siguranţă toceala inutilă. Atunci nu a fost să fie, însă singurul care a ajuns pe acea secţie, a fost tata. Iată că, Universul nu m-a uitat şi la reatestare, după ani de zile, fix pe aceasta am fost repartizată.

Primele două săptămâni, am crezut că nu o să fac fata. Moartea a fost prezentă din prima zi. Mirosul, strigătele de durere, deformarea corpului uman, privirea muribunzilor ţi se întipăreşte. În afară de faptul că plecam cu imaginea aducându-i noaptea în dormitor, aveam impresia că le împrumut şi mirosul. În fiecare zi trăgeam de mine, fiind ca un soldat care-şi număra zilele rămase…Hai liberare!

Nu-mi plăcea secţia şi dacă nu-mi apărea gândul să renunţ de tot, apărea cel de : Schimbă cu un ORL, oftalmo!!! În fond, şi dacă plimbi două hârtii tot asistentă te numeşti, nu este obligatoriu să vezi atâta moarte. N-aş fi crezut că sunt în stare să şterg hematemeza, să curaț rahatul melenic ori diareic, să urmăresc ultima respiraţie, să le curăţ fata şi ochii, să alerg printre cărucioare şi mese metalice cu masca de oxigen într-un Stop, să administrez în dreapta şi-n stânga să observ cum buzele şi toracele şi-au oprit mişcările. Aveam impresia la un momnet dat că-s într-un film de vineri noaptea.

Singurul lucru, pe care încă nu reuşesc să-l fac, este să pun mâna pe corpul care a fost părăsit de suflet. Îi car cu targa, îi studiez, îmi aduc aminte de ultimile lor cuvinte rostite, dar atât. Transferul de pe o targa pe alta, dintr-un pat pe targa îmi aduce sufletul în gât, emoţiile mi se amplifică, mila şi greața ( ştiu că e un cuvânt urât) mi se instalează. Pentru mine un corp, pentru alţii un membru al familiei. Nu de multe ori, m-am auzit spunând: – Pentru ce, fac toate astea?

A doua zi o iau de la capăt aşteptând să intru în cele 11 saloane, ca un drogat. În ’02 doi pacienţi noi, în ’09 e gol şi încep întrebările:

– Oare l-au externat?

– Oare a murit?

Apoi, verific tabla:

’03- Ionescu mort

’01- Popescu mort în STI

Uite aşa au trecut două luni şi nimic nu ţi se mai pare imposibil. Durerea şi detaşarea nu au dispărut şi prea puţin ştiu să le gestionez. Probabil, timpul mă va ajuta sunt doar la început de drum. Mă sensibilizez la toţi, dar când văd tineri ori cunoscuţi totul se amplifică şi am flash-uri din perioada când erau sănătoşi.

Aşa s-a întâmplat şi acum două săptămâni. Internare nouă, tânăra 44 de ani, cu dureri mari în bara, aştepta pe scaun în ’10, nefiind locuri pe secţie. Deşi căsătorită, venise cu mama….Mama, tot mamă rămâne.

– Vă rog, să aveţi grijă de fetiţa mea! Era strigătul de durere al unei mama înfricoşate.

I-au găsit loc în ’06, singură, în salon. Doar ce „ plecase” alt pacient de acolo.

Au urmat zile de tratament, comunicând destul de mult atunci când îi schimbăm perfuziile. Ca să o îmbărbătez îi spuneam dimineata că i-am adus „ bombonele” şi zâmbea. Braţele, mâinile îi erau umflate şi se pare că nici o branulă roz ori albastră nu rezonau. Schimbările erau de la o zi la alta, dar nu în bine, însă zâmbetul nu şi-l pierduse în ciuda durerilor atroce. Din când în când statul timp îndelungat la baie, mă făcea să bat la usa :

-Eşti bine?

-Sunt, sunt! Am dat afara, dar îmi revin. Burta asta mă deranjează. Nu vezi cât a crescut?

-Lăsa, nu te îngrijora, sigur ştiu medicii ce să-ți dea ca să elimini. O să fie bine! Şi chiar credeam asta când spuneam.

-Abia aştept!

Într-o zi, m-a luat de mână şi mi-a spus : Mulţumesc! Şi tot într-o zi m-a săgetat privirea ei. Mai văzusem acei ochi, dar nu ştiam de unde să-i iau. Sigur o ştiam!

-Bună ziua, domnişoara, m-a salutat, mama ei. Îi spun „ ei” pentru ca, nici nu ştiam cum o cheamă. Pentru mine era pacienta tânără din ’06 cu dureri mari şi lipsa vene.

-Nu-i aşa mama că seamănă cu Bianca?

-Daaa….chiar seamănă, aşa cu obrăjori şi buze cărnoase.

-Unde stă aceasta Bianca, am completat? Cine ştie ce sora neştiută am şi am râs toate la unison.

-E verişoara mea, stă în Inel II.

Sigur, sigur o ştiu. Îi ştiu ochii, îi ştiu mişcarea gurii şi tonul vocii. De unde să o iau, oare, din ” Miraj”? Odată cu acest gând m-a săgetat stomacul, am simţit că durerea în bara din pancreatită de care suferea ea şi starea de vomă parcă se instală, amintindu-mi de un incident neplăcut din tinereţe.

Uneori vreau să mă întorc măcar cu gândul la lumea aceea glamour, când totul mirosea a parfum şi să las noile mirosuri, pentru alţii mai puternici decât mine.

-Ce dracu îmi trebuie mie asta?

-Ce tânară eram….

-Sigur, sigur o ştiu…..

” Magazinul Miraj”, mânăstirea aia din Palazu, vizitată din când în când de câte o clientă căreia îi era lene ori nu avea timp să se aprovizioneze de la Bucureşti cu cele necesare înfrumuseţării. Atunci, nu erau mall-uri şi era pentru prima dată când oraşul de la malul mării găzduia într-o oriobila hală, dintr-un cartier „ colorat”, un magazin exclusivist de cosmetice. Doamne, şi-ti luau ochii toate fardurile, parfumurile, tratamentele de față ori de corp.  Simţeam atunci că suntem norocoasele oraşului, avându-le la nas cu posibilitatea de a le şi testa ori folosii.

Ţin minte că aveam o nuntă şi atât de mult mi-am dorit să mă machiez cu un fard de la Seventeen. De cumpărat nu aveam cum că se terminase stocul. Mi-au trebuit două zile să-mi fac curaj să le întreb pe șefuțe din spate, dacă-l pot împrumuta pentru un weekend. Dezamăgirea şi mai mare a fost când m-au refuzat stupid, prosteşte şi din răutate, pentru ca produs nu aveau la vânzare.

-Ce fraiera eşti! Eu îl băgam la sutien şi-l aduceam luni, mi-a zis o colegă căreia i-am împărtăşit dorinţa mea şi refuzul lor.

De la Seventeen m-a preluat L’ oreal România. Aveam vânzări atât de mari, că imediat mi s-a dus vestea de foarte bun beauty adviser. Salariul oferit de L’oreal era de trei ori mai mare decât al mamei, şef contabil la Şcoală de Arte. Toate lucrurile teoretic neştiute despre salariu, vânzările mele fabuloase şi clienţii care se întorceau pentru mine, mi-au atras inevitabil invidia în colectiv. Dar, faptul că mă evidenţiam într-un loc de muncă ori nu era un lucru necunoscut pentru mine ci doar unul repetitiv.

Singura greutate în acel magazin era faptul că 8 ore trebuia să stai în picioare fără să te sprijini de nici un perete ori stand. În pauza de 10 min pe ceas, trebuia să faci pipi în 4min şi în alte 6 să fumezi o tigară. De mâncat nu mâncăm, că-n pauza de 10 min pe ceas, verificată de sefuțele din spate, cam nu aveai timp de nimic. În faţă, la standuri eram toate țipla, pentru că unul din criteriile de atunci pentru care erai selectat era să fii frumoasă. La vârsta aia doar ştiam asta nu o şi simţeam. În spatele sefuțele erau „alea”  şi una mai avea în faţă şi „Grasa de Geta”. Fără cuvântul Grasă, Geta nu ieşea niciunde. Era pe buzele tuturor.

Într-o zi, una din „acele zile din lună”, când crampele şi spatele te taie de durere, m-am sprijinit de insula aceea de la casă. Toate făceam asta „ în acea perioadă”, iar cum auzeam uşa de la sefuțe şi ieşea „ Grasa de Geta”, cum toate ne făceam interesate de produsele altor colege de la standurile apropiate, iar dacă nu aveai timp să zbori şi te prindeau îţi aruncau aşa o privire de intrai în pământ şi te simţeai vinovat, ca şi când ai fi comis o infracţiune. Oricum ca la orice loc de muncă şi acolo erau bisericuţe şi fiecare îşi formase grupul şi tura cu care se simţea confortabil, aşadar nici eu nu făceam nota discordantă.

Până într-o zi când furia şi ura mi s-au amplificat….ieşise “Magazinul Miraj” lipsa cu 370 lei şi s-a făcut careu cu toate fetele. Vorbe urâte, ameninţări, aluzii, jigniri. Dacă se întâmplă asta în zilele noastre, pe “Grasa de Geta” o păştea, mai mult ca sigur, tribunalul. Dar, noi eram tinere, timide şi mai ales proaste. Am acceptat toate să ne bălăcărească.

La un moment dat mă cheamă în birou la sefuțe şi mă pune să-mi dau bluza, jos iar eu de nervi mi-am dat şi pantalonii. Nu eram singură „ la control”, La fiecare intrare şi ieşire din magazin ne controlau la genţi, sacoși, ca nişte infractoare. Momentul acela mi s-a părut atât de umilitor şi degradant că şi acum mi-l amintesc. Tot ce mă ţinea era salariul, dar în astfel de condiţii şi la acela voiam să renunţ. Să fii suspectat de furt, pentru mine a fost cel mai josnic lucru ce mi se întâmpla până în acel moment.

-S-a dus în spate şi te-a spus că ai stat rezemată de insulă.

-Şi cum furăm eu banii ăia de la marginea insulei?

-Păi, aşa a zis…

-Și dacă furăm, cum furam? Selectam sertarele? Nu luam doar din unul, logic? Luam o dată o hârtie de 10, apoi de 5, apoi nişte monezi? Cât de proaste sunt sefuțele astea….dar, nu mă mai mira nimic…

Culmea, „ pârâcea „ era fix colega care mă sfătuise să iau fardul în sutien şi tot ea i-a zis “Grasei Getuței” ori că am luat fardul, ori că am fost tentată, nu-mi amintesc exact, de aceea şi fusesem suspectă…

-Doamne Iartă-ma, bine că n-am fost tentată să folosesc acel fard…

După acel incident, m-au mutat la Tomis. S-a descoperit ulterior că aproape de suma dispărută era o cremă de faţă de la Clarins, căreia nu i s-a citit codul de bare. Dar, mai bine să acuzi decât să-ti asumi o greşeală, iar aşa zisa prietena a comis-o a doua oară când nu a înregistrat un produs şi nimeni nu era la menstruaţie.

Ani de zile m-a urmărit acest episod cu aceeaşi durere, furie şi neputinţă că n-am avut un caracter puternic şi am lăsat ca proasta ori ca laleaua după 2 zile în vază, capul jos şi privirea în pământ. După câţiva ani, am avansant în L’oreal, ea a fost dată afară de la “Magazinul Miraj” la următoarea lipsă.

Au trecut aproape 25 de ani de la acel incident şi iată-mă pe plaja de la Reyna, gândindu-mă la acel loc de muncă şi făcând o comparaţie unde am ajuns. Sper să mă înnegresc, sunt la a doua plajă deşi e 26 iulie, bate vântul puternic, apa e rece, dar muzica e demenţială.  Al naibii spate, tot mă doar şi acum.

-Dacă rămâneam în vânzări? Nu, nu, eram foarte încrâncenată, cu egoul ridicat şi visam doar targete şi potenţiale vânzări. Bine că acum visezi pacienţi şi branule… Cum ar fi fost parcursul meu? Gata, Anca, gata!!!!

…….

– Sunt mâine tura de noapte, vii şi tu? Adăugă Liana.

– Mai întrebi?

…….

– Avem şi deţinuţi pe secţie, noaptea asta? Am întrebat infirmiera.

– Da, da, uite îl păzesc băieţii ăştia în ’09.

– Doamnă, ce cald e la dumneavoastră, fără aer condiţionat. Cum reuşiţi să staţi? Pot să deschid uşa?

– Dacă păziţi uşa o puteţi deschide, altfel nu ne riscăm. Mai acum câteva zile a ameninţat o pacientă că se aruncă de la etaj, dacă nu i se administrează calmante. Alegeţi, noi ne-am învăţat cu căldură. Măcar de-aş fi slăbit puţin, la cât am transpirat aici, am gândit în sinea mea!

– Aseară când a murit fata aia , ne sufocam aici.

– Care fată a murit aseară, am întrebat curioasă?

– Fata cu tatuaje, adăugă infirmiera..

– Care mă? Că doar ieri am avut liber.

– Hai mă , că o ştii, dacă ai fost de zi.

Am intrat apăsat în cabinetul asistentelor.

-Cine a murit ieri?

-Tânăra din ”06!

-Cum să moară? Nu se poate!!! Era bine vineri seara.

-A făcut stop. Era cu soţul, bine că a fost el de față. I-am pus pe medici să o sune pe maică-sa, n-am avut curaj. A murit în STI.

-Doamne…..şi m-am prăbuşit în pat.

 Aveam flash-uri cu ea din ultimile săptămâni şi ultimile propoziţii.

-Eu n-am o figură comună ca tine, mi-a zis.

-Aşa este. Domnul din ”07 mi-a zis că semăn cu fiica lui, tu cu verisoara…

Şocul a fost aşa mare că nu mai aveam chef de nici un tratament.

-De ce să moară? Era bine….doar burta mare….aşa tânără…

Schimbarea nodurilor lunare mi-a amintit ce mi-a spus Doiniţa. Doamne, la ce intensitate trăiesc toate aceste schimbări şi câţi au murit zilele acestea.

-Fuck, fuck cu această meserie şi secţie. Dacă eram pe altă secţie nu vedeam atâta moarte…

………

-Jankulico, sunt în faţă la tine!

-Mari, sunt la spital în tura de noapte. Când ai ajuns în România?

Doamne, ce noapte. Toată lumea e pusă să-mi dea veşti? Dar, stai… era umflată la față, totuşi  să moară? O ştiu, o ştiu de undeva sau poate mi se pare.

-Eu n-am o figură comună că ţine, îmi răsunăm repetitiv cuvintele ei….

…….

-Anca, poţi să pleci, mai sunt trei ore, mi-a zis Liana

-Dacă e o urgenţă spre dimineata, aşa cum a fost marţi?

…….

-Bună Ralu! Fata, îţi trimit o fotografie. Aţi avut-o de colegă în Miraj?

-Da, Janka, da, din prima gardă de fete.

-Eşti sigură?

-Da, măi, ea este, dar nu-mi amintesc cum o chema.

Am închis telefonul în durere. Deci, ea era. Adică eu i-am făcut tratament în ultimile două săptămâni. Oare ea şi-a amintit de mine? Pfff ….ș-am zis că o cunosc de când am văzut-o. Oare dacă ne aminteam de acel incident, când m-a parat şi am fost acuzată de furt ce avea să se schimbe? Ce mai contează acum!!! Atât de tânără!!

Pentru asta o să ies , o să dansez, o să mă parfumez, o să mănânc , o să călătoresc, o să fiu bună indiferent de oamenii din jurul meu şi o să deschid gura când cineva îmi face o defavoare şi nu o să mai accept nimic din ce nu mă face fericită…că na! Uite cum e viaţa!!!

…………

E soare, bate vântul, poate o să şi ploua….dar tot merg la plajă. Doar mi-am promis, că-mi schimb viaţa!

-Ce-o fi asta? 400 lei pe mijlocul străzii?

-Mamă, ai pierdut tu 400 lei, când te-ai urcat în masina?

-Nu, nu! Am rătăcit 80 lei, la firma şi nu ştiu unde sunt

-Te-am întrebat de 400 lei nu de 80 lei

-Nu, nu!

Mi-a îngheţat sufletul şi mi-am amintit…

-Crezi că dacă voiam să fur, nu luam bancnotele doar dintr-un sertar, le selectăm până la 370lei?

Primim mereu semne şi oamenii se întorc în viaţa noastră, dar zic eu că se întorc şi alţii ce au trecut în lumea veşnică. De aceea trebuie să fim mereu atenţi, pentru ca Universul vorbeşte.

Îmi pare rău,

Iartă-ma,

Te iubesc,

Mulţumesc .

Anca Dobrica- iulie 2023