Castelul Luminat

Dragă Lume, încep să vă scriu şi să vă descriu, un vis. Să-l povestim, să-l analizăm şi să-l păstrăm. Acum, pe laptopul meu şi poate în viitor pe o hârtie lucioasă, ca o poveste, pentru copiii mei.

Îi aştept de mult, deşi nu ştiam cum o să fie, cum va fi viaţa mea apăsată de trăiri intense, bucurii, furii şi dorinţe ascunse, cu Voi. Aşa că, v-am lăsat să aşteptaţi şi acum mă faceţi Voi să aştept. Dar, nu-mi pare rău, pentru că acum e timpul Vostru. Peste ani, o să vă împărtăşesc acest vis.

Aţi venit printr-un vis şi ştiu asta.

Luni de zile m-am plimbat într-un oraş, încărcat de istorie, o istorie ce nu mi-a fost dezvăluită. Undeva în drepta, pe deal, sub formă de muzeu admiram mereu Castelul, deşi nu mi se arăta nici cum, femeia cu bilete. Paşii, în schimb, mă urmau pe străzile cu piatră cubică şi nu îndrăzneam să ajung la Castelul Luminat. Voi probabil eraţi acolo, dar nu mi-aţi spus nimic, altfel aş fi fost curioasă să vă văd. Mă mulţumeam să intru în frumoasele şi aranjatele magazine de suveniruri. Nu ştiu dacă cumpăram ceva, doar admiram, aşa cum admiram mereu Castelul Luminat. Mă întorceam mereu în acel oraş, electrizată de frumuseţea lui, aducându-mi aminte că acolo am urmat o şcoală medicală.

Castelul se arăta doar seara, deşi el apărea în visul meu la ceas de prânz, atunci când mintea mea obosită de cotidian, de lipsa inexplicabilă de idei şi forţă interioară, ceda. Oboseala, lehamitea ,neputinţa m-au smuls de realitatea, care mi-a fost arătată să o trăiesc. Reveneam fugitiv la mulţumirile divine, când arareori deschideam televizorul….Bombele din Ucraina îmi sunau real. Intram în suferinţa şi inexplicabila senzaţie de frig, închipuindu-mi că sunt  sub mormanul de moloz şi praful-mi inneca nările, trăind neputinţa celor afectaţi de cutremurul din Turcia. Atunci trăgeam pătura pe mine, băgăm şi mâinile pentru siguranţa, mă uităm la Ştefan şi puteam spune în gând : Mulţumesc, Mulţumesc, Mulţumesc Doamne!

  După ce mă încălzeam, stingeam televizorul şi într-o durere urmată de furie, mă înfruptam flămândă cu acid folic de 5, brânca ursului, mlădiţe de zmeur, vites argus-castus, macca forte şi colagen marin. Mai poţi, mă întreabă gândul? Mai pot, mai pot, trebuie să pot, îmi răspundea tot el…Aştept martie, pentru un semn….m-am ghidat tot timpul pe semne, intuiţie, de ce acum ar fi altfel?

N-am fost o credincioasă. Credinţa a venit treptat, în suflet. Energiile şi ele prezente, atunci când nu ştiam de ele şi nici ce să fac cu ele, doar m-am speriat când şi-au făcut apariţia. Am chemat-o repede pe Nico, că-i medic, ea l-a chemat pe  Vlad, că-i tot medic. Ne-am pus mâinile la gură, ni s-a făcut frică, apoi am râs şi-am tras toţi trei, un : Ce-o fi asta? Partea asta e ca o paranteză, pentru oamenii mari, credincioşi ori sceptici sau pentru noi trei să nu uităm momentul…

Într-o zi la prânz, am lăsat Castelul din dreapta şi-am urcat pe un munte verde. Acolo era Ana, pregătită să ieşim în oraş. Am venit cătrănită la ea, să-i povestesc că n-am chef de socializare. Acceptasem a n-sprea mia oară să mă întorc la un Personaj Masculin şi nu înţelegeam cum. Parcă eram picată în poveste, avusesem amnezie şi aşteptam un răspuns realist din partea ei, fără nici o dojană. Supărată m-am innecat în ceaţă, în întrebări şi pentru câteva secunde mi-am amintit de viaţa mea liniştită cu Ştefan. Într-o uimire soră cu boala, adunată ca-ntr-o cămaşa de forţă, din filmele americane a anilor 70, plângeam şi-mi puneam întrebări despre decizia proastă, pe care o luasem fără să-mi amintesc o clipă când şi cum. Ş-am plecat mai departe, cărând in spate, situaţia aleasă. Apoi, am dat un telefon la Personajul Masculin, parcă să-mi confirme că ne-am împăcat. Nu a răspuns şi m-am bucurat. Am şuierat atunci printre dinţi : Du-te Dracu’! Spiritualitatea şi evlavia se innecaseră şi topiseră în decizia mea. Murise tot în jur! Îmi demonstrasem încă o dată ce slabă am fost în luarea decizilor şi ce influenţabilă.

Am urcat apoi, pe muntele paralel de Castel unde-mi era casa, deşi ea nu se arăta cu camere ci ca o pajişte, pe care era instalată o şină cu un trenuleţ mic de jucărie. Totuşi, trenul era de metal şi deşi ni se revărsau picioarele şi alte cărnuri pe lateral, am reuşit să mergem un etaj mai jos, în aşa zisă casă a mea. În tren erau prietenii noştri de familie. Dintr-o dată şina s-a stricat şi până acolo mi-a fost drumul.

Şi acum ce fac? Atâtea decizii proaste, oameni ce mi-au trecut prin viaţă şi i-am lăsat în punctul A, m-au lasăt ei in punctul B….

Am decis să las tot în spate şi am păşit spre Castelul Luminat.

Toate castelele au o grădină, de ce ar face notă discordantă acesta? De data asta am decis să-l văd ziua. Să-l adulmec, să-l simt, să trăiesc acelaşi lucru şi aceleaşi stări a celor ce cândva au avut suflet.

Grădina era sălbatică, iar verdele intens şi crud, l-am simţit că atunci când mâncam cârceii de la vita-de-vie. O undă de linişte m-a cuprins iar frumuseţea locului m-a făcut să innaintez cu bucurie. Era cald şi razele soarelui îmi mângâiau obrajii. Această ultimă frază o asociez cu compunerile repetitive din clasele I-IV: primavara, vara, toamna şi iarna. Sentimentul de fericire şi beatitudine are legatură cu razele Soarelui, deşi eu sunt născută într-o ultimă zi răcoroasă, de lună şi de an.

Şi m-am oprit în dreapta să imortalizez în fotografie cinci statui: doi copii bucălaţi, o barză, un pelican sau cioară şi pe Regina castelului. Regina, arăta ca cea din povestea Albă ca Zăpada, când era în perioada bună şi se admira în oglinda vorbitoare, cât de frumoasă este. N-am simţit pic de răutate la această Regină, dar se ştia că ea organiza şi decidea totul în acel loc. În schimb era ghiduşă şi tot învârtea şi mişcă bagheta magică din mană, la fel de bine cum învârtea Ion Voicu, arcuşul vioarei. Am stat ceva timp şi am admirat aceste statui, parcurgând fiecare linie, minuţios  trasată în piatră, amănuntele de pe tocă, rochia reginei, onduleul de păr de pe fata copiilor bucălaţi. Atât de mult mi-au plăcut, încât am hotărât să-mi scot aparatul de fotografiat, din rucsac, să nu pierd această imagine. În jur plutea o linişte şi fericire, cum nici un aparat şi nici un cuvânt nu o pot descrie. Mintea şi sufletul, în schimb îşi amintesc de ea. Aşadar, foşnind prin rucsac, după aparat, dintr-o dată aceste statui prind viată.

Barza a zburat. Era albă şi frumoasă, cioara in schimb galagioasă asa cum le ştiţi. Era supărată pe barză, zici că erau, Nora cu Louise când se ceartă pe boabe. La un moment dat, barza avea o coadă de păun. Am uitat să o fotografiez, deşi atunci când încercau să prindă viaţă tot nu prindeam unghiul, pentru că se mişcau. Eram fericită. M-am răţoit puţin la cioară să nu fie obraznică, să lase barzuca cea frumoasă în pace şi atunci a intervenit şi Regina prin bagheta ei magică, să-şi cuminţească vietăţile. Copilaşii îngeraşi deşi arătau la fel, am ştiut să-i departajez, intuiţia spunându-mi că-s fetiţă şi băiat. Bucălaţi, cu cămaşă albă, sacouri negre scurte, până aici am văzut!

Șhluip, şhlap, şhluip, şhlap!!!! O limbă cu zeamă caldă am simţit pe nas şi ochi…

-Ohh, Louise, de ce m-ai trezit?

Mi-am târât picioarele până-n bucătărie.

-Te-ai trezit? Adăugă, Ştefan, mulţumit că nu l-a bruiat nimeni, timp de o oră de la jocul cu vrăjitori.

-Auh, ce bine că eşti aici….Dă’ un pup!

Am visat urât sau frumos sau ciudat, nici nu ştiu cu ce să încep!

-Vezi că ai primit un mesaj, cât ai dormit, un articol despre Sf. Cristofor!

Google : Sfântul Cristofor, Icoana de la Techirghiol….

M-am uitat la Ştefan, m-am uitat la telefon, am făcut o pauză până să-mi aprind o ţigară şi am zis tavanului : Acum, ştiu şi sunt sigură că într-o zi, o să mă iubiţi şi o să veniţi!

MAMA